Si iata ca nu ma supara deloc sa vad/aud/citesc cum un roman ma depaseste lejer si vrea sa fie primul (bine, la categoria asta nici nu putea sa fie altfel; ma refer strict la articolul trecut legat de depasirile pe strada :)). Ma bucura chiar sa stiu ca in lumea asta mare mai sunt si romani deosebiti asa ca Toma Coconea, participant pentru Romania la Red Bull X-Alps. Aceasta este o competitie in care rezistenta fizica si psihica sunt impinse la extrem. Concurentii se intrec pe un parcurs de 1000 km intre Salzburg si Monaco alergand, catarandu-se pe munte sau zburand cu parapanta deasupra unor rape ametitoare, in ceea ce concurentii numesc cursa suprema. Programul cursei este strict (5 - 22:30), iar regulamentul de asemenea, nefiind permise ajutorul tehnic sau alt tip de asistenta, iar echipamentul este minimal. Si in toata cursa asta nebuna, la care numai cand ma gandesc simt ca mi se intind toate fibrele musculare si se contracta pana la durere, provocandu-mi subit o sete cumplita, ei bine, aici regasim numele unui roman, mai putin cunoscut pentru performantele sale pe meleagurile noastre, pe cat este in afara granitelor: Toma Coconea. Il puteti urmari evolutia zilnica aici. Sa-i tinem pumnii!
Thursday, July 11, 2013
Pardon, ma scuzati ...
Aceste 2 formule magice le aud tot mai rar, spre deloc. Nu stiu ce se intampla, dar par a fi disparut din vocabularul de baza de un numar considerabil de ani. Si nu ma refer aici la cei din "generatia asta" sau ca "se va alege praful de tara asta" samd, caci aria mea de observatie se intinde asupra experientelor cu persoane de orice varsta. Ignoram aici categoria prescolari.
Ati observat poate cum pe strada, in autobuz, pe scarile rulante sau normale de la metrou, in magazine, ei bine cam peste tot unde exista o multime, atunci cand cineva se pregateste sa te depaseasca, dar este incomodat de persoana ta (care admira poate o vitrina, merge mai incet, ca deh, a avut o zi proasta, e obosit, neatent, exista etc.), este brusc suparat, enervat si devine semiviolent si impinge cu nemultumire. Cum, nu ai ochi la spate sa vezi ca vrea sa treaca? Nu ai un al saselea simt care sa-ti dea fiori pe sira spinarii de fiecare data cand cineva vrea sa te depaseasca? Bun, atunci primeste acest umar aruncat cu rol de invataminte pe viitor, pentru ca-l meriti. Putina imbranceala nu strica nimanui, nu?
Si atunci ma intreb, gura e un accesoriu doar pentru purtat ruj, hapait de shaorma sau vorbit la telefonul mobil cu rol de buletin de stiri pentru cei mai putin informati? Ce s-a intamplat cu clasicele Pardon, Ma scuzati, Imi permiteti?, Se poate? Au iesit din uz probabil si s-a schimbat codul rutier pentru pietoni. Si partea proasta e ca mai am putin si ma obisnuiesc cu imbrancelile, boturile in crestere, privirile nemultumite si mormaitul celor care ma depasesc. Au devenit atat de obisnuite aceste practici incat in curand s-ar putea sa primesc si amenda pentru ca nu am acordat prioritate de trecere. Sa-mi setez ecranul telefonului pe modul oglinda ca sa vad cand vine o urgenta, sa-i fac loc, sa fiu atenta la suflatul in ceafa al celui care bate pasul pe loc din cauza mea, sa fac exercitii pentru gat ca sa intorc capul ca girofarul ca poate, cine stie, apare ca o boare un domn preocupat de bifarea listei la cumparaturi prin telefon si nu vede ca in fata e un rand de picioare pe care-l loveste nemilos cu caruciorul.
Continui sa raman in urma si sa-i privesc pe cei care trec mai departe, cu bot sau fara bot. Prefer sa-i observ si sa ma intreb ce-o fi in mintea lor, sa perorez despre organul numit gura, care, ni se spunea prin scoala, ne diferentiaza de alte animale prin abilitatea noastra de a comunica folosind un limbaj complex. Oare?
Ati observat poate cum pe strada, in autobuz, pe scarile rulante sau normale de la metrou, in magazine, ei bine cam peste tot unde exista o multime, atunci cand cineva se pregateste sa te depaseasca, dar este incomodat de persoana ta (care admira poate o vitrina, merge mai incet, ca deh, a avut o zi proasta, e obosit, neatent, exista etc.), este brusc suparat, enervat si devine semiviolent si impinge cu nemultumire. Cum, nu ai ochi la spate sa vezi ca vrea sa treaca? Nu ai un al saselea simt care sa-ti dea fiori pe sira spinarii de fiecare data cand cineva vrea sa te depaseasca? Bun, atunci primeste acest umar aruncat cu rol de invataminte pe viitor, pentru ca-l meriti. Putina imbranceala nu strica nimanui, nu?
Si atunci ma intreb, gura e un accesoriu doar pentru purtat ruj, hapait de shaorma sau vorbit la telefonul mobil cu rol de buletin de stiri pentru cei mai putin informati? Ce s-a intamplat cu clasicele Pardon, Ma scuzati, Imi permiteti?, Se poate? Au iesit din uz probabil si s-a schimbat codul rutier pentru pietoni. Si partea proasta e ca mai am putin si ma obisnuiesc cu imbrancelile, boturile in crestere, privirile nemultumite si mormaitul celor care ma depasesc. Au devenit atat de obisnuite aceste practici incat in curand s-ar putea sa primesc si amenda pentru ca nu am acordat prioritate de trecere. Sa-mi setez ecranul telefonului pe modul oglinda ca sa vad cand vine o urgenta, sa-i fac loc, sa fiu atenta la suflatul in ceafa al celui care bate pasul pe loc din cauza mea, sa fac exercitii pentru gat ca sa intorc capul ca girofarul ca poate, cine stie, apare ca o boare un domn preocupat de bifarea listei la cumparaturi prin telefon si nu vede ca in fata e un rand de picioare pe care-l loveste nemilos cu caruciorul.
Continui sa raman in urma si sa-i privesc pe cei care trec mai departe, cu bot sau fara bot. Prefer sa-i observ si sa ma intreb ce-o fi in mintea lor, sa perorez despre organul numit gura, care, ni se spunea prin scoala, ne diferentiaza de alte animale prin abilitatea noastra de a comunica folosind un limbaj complex. Oare?
Subscribe to:
Comments (Atom)